Cum pot eu să gestionez dramele zilnice ale copilului?

O zi ca oricare alta la grădiniță. Copiii se joacă, toate bune și frumoase. Vine o fetiță la mine impacientată:
– Așanda mmm (arătând spre o altă fetiță) ice dol mami. Ce-i baiu?
Uitându-mă spre ce îmi arăta într-adevăr o fetiță stătea jos lângă un dulap plângând cu suspine. M-am îndreptat spre ea:
– Ce s-a întâmplat? Hai aici. (am luat-o în brațe)
– Mi-e dor de mamiiii. (în situații cu multă încărcătură emoțională copilul caută principala figură de atașament, în acest caz mama)
– Înțeleg că ți-e dor de mami. Văd că ești tare tristă. Ai vrea să îmi spui ce te-a întristat așa de tare?
– Păi, păi, păi Mimi a spus că nu mai este prietena mea.
– Oare de ce a spus asta?
– Păăi eu i-am zis ceva la Cami, dar doar i-am zis ceva și și și și ea a zis că nu mai e prietenaaaa meeeaaaaa.
(și începe o altă tură de plâns)
– Văd că ești foarte tristă. E ok, poți să plângi. Ai vrea să o chemăm pe Mimi să vorbim cu ea?
– Da.
– Mimi știi de ce e Ana atât de tristă?
– Nu.
– Ai vrea să o întrebi?
– De ce plângi?
– Păi păi păi că tu ai spus că nu mai vrei să fii prietena mea.
– Nuuu am spus asta.
– Mimi, Ana spune că tu ai spus că nu mai vrei să fii prietena ei. Crezi că e posibil să fii spus asta și să nu îți mai amintești?
– Mmmmda, poate.
– Oare te-a deranjat ceva? Îți aduci aminte ce s-a întâmplat între voi?
– Păi ea a vorbit cu Cami și eu am crezut că nu mai vrea să se joace cu mine.
– Și atunci i-ai spus că nu mai vrei să fie prietena ta?
– Da.
– Și chiar îți dorești asta?
– Nu.
– Dar ce îți dorești?
– Păi eu vreau să mă joc cu ea.
– Poți să îi spui ei asta?
– Eu vreau să mă joc cu tine.
– (Ana zâmbește)
– Vrei să fiți prietene în continuare?
– Da.
-Credeți că v-ar ajuta acum să vă priviți în ochi una pe alta, iar apoi să vă îmbrățișați?
-Daaa. (se privesc, își zâmbesc și se îmbrățișează) Iar apoi merg și se joacă împreună. Problemă rezolvată.

Ani de zile m-am întrebat de unde vine această amenințare: „Nu mai sunt prietena ta!”. Și cum pot eu să gestionez aceste drame zilnice? Cred că nimic nu doare mai tare decât pierderea unei relații, a conectării cu o persoană dragă. Ori atunci când un copil se simte rănit de un prieten, dorește să-i plătească cu aceeași monedă spunându-i: „Nu mai sunt prietena ta.” În traducere „M-ai rănit așa de tare că nu pot să suport, așa că plec.” Pierzând legătura, copilul care a rănit inițial (voluntar sau de cele mai multe ori involuntar) simte și el durerea. Și fiecare își gestionează durerea cum știe și cum poate. Având în preajmă un adult care poate analiza situația reconectarea are loc mult mai rapid. Oricum copiii își găsesc și singuri strategiile de a se reconecta, însă discutând situația cu un adult o pot integra altfel. Și ceea ce e cel mai și cel mai important e să nu minimizăm sau ignorăm emoțiile pe care le simt copiii.

Să încercăm să fim empatici, să intrăm în lumea copiilor. Și ca să putem face asta strict în această situație e suficient să ne întrebăm noi cum ne-am simți dacă am pierde un prieten, legătura cu o persoană importantă? Pentru că mulți adulți au impresia despre copii că sunt niște păpuși care nu simt emoții. Dar SIMT! Și le simt la fel ca noi, ba de multe ori mult mai intens. Pe psiholog Alexandra Jarda o gasiti la ZEM Center unde sustine sedinte de psihoterapie atat pentru copii cat si pentru adulti sau familii. In cazuri de dezechilibre emotionale mixul Psihoterapie si terapia Bowen este cel mai cautat de pacientii cu probleme emotionale, care doresc sa se vindece.

Cum pot eu să gestionez dramele zilnice ale copilului?
Cat de util ti s-a parut acest articol?